Bine v-am regăsit, dragilor dragi! Vorbim de câteva ediții despre trăiri și percepții care ne leagă viața cu ancore nevăzute și care ne pun în suferințe nebănuite, pentru simplul motiv că dăm putere unor aspecte întunecate din noi, din interiorul nostru necunoscut și diminuăm frumosul absolut, clar, simplu și curat. Aș vrea să mai bifăm împreună o astfel de ancoră și-am să vă vorbesc astăzi despre atașamente. Iată o altă cale a suferințelor noastre…
Există două categorii mari de atașamente care ne tăvălesc prin cele mai odioase cotloane ale
pierzaniei: atașametul față de lucruri, de material și atașametul față de alte persoane. Am să vă dau un exemplu concret despre ce înseamnă dezastrul din prima categorie: am cunoscut de mică un cuplu care-mi părea a fi exemplul de căpătâi pentru ceea ce înseamnă longevitate în doi.

Ea, o gospodină desăvârșită, pregătea cele mai bune prăjituri cu morcov și cu mac din istoria copilăriei mele. El, un ilustru intelectual. Au muncit împreună, au clădit o casă, aveau copii frumoși și de mare ispravă, care însă n-au ieșit niciodată afară cu noi ceilalți, cum ieșeau copiii, pe vremea mea.
Pe acest cuplu l-am văzut mereu ținându-se de mână, intrând împreună în casă, plecând tot de mână în treburile lor. Ajunsă la bătrânețe, gospodina mea dă foc casei, cu ea în interior și așa își află sfârșitul. Da! O poveste tristă, dar cu mult tâlc… Ulterior s-a aflat că doamna a trăit toată viața o dramă, alături de un soț violent, autoritar, un tiran al ei și al copiilor. Cei mici nu ieșeau din curte, ca nu cumva să spună ce trăiau în spatele ușilor. Toată lumea a condamnat-o pentru că nu a plecat în lumea largă, însă n-a făcut-o pentru că nu putea pleca din casa ei, din munca ei. Ba mai mult, când a hotărât să plece, a luat totul cu ea… Eu nu am dreptul să judec pe nimeni, nu știu cum veți privi voi această istorioară, însă știu sigur că orice pretinde a fi material este vânătorul perfect al victimei care putem fi, prin atașamet. Pot totuși să înțeleg că această femeie a prețuit un perete, un dulap sau un covor, mai mult decât propria ei libertate și poate chiar fericire. Iar exemplele pot continua: ne atașăm de mașini, de haine, de job-uri, de posesiuni materiale care ne țin legați și ne limitează orizontul infinit din care facem parte.
Atunci când folosim sintagma ”a mea” sau ”al meu” deja am intrat în posesia a ceva față de care
dezvoltăm un atașamet. Iar când aceste sintagme se referă la oameni, pe lângă suferința ulterioară, încălcăm practic și o lege divină: fiecare din noi aparținem doar Lui Dumnezeu și atât! El ne mai împrumută pe câte cineva să e fie iubit/ă, sau prieten/ă, vecin/ă, sau coleg/ă, mamă sau fiică… Nu este nimic greșit în a-i iubi pe cei de lângă noi. Însă este extrem de greșit să confundăm iubirea cu atașamentul și să trăim în dependeță. Cele mai toxice atașamente umane sunt cele dintre mamă și fiu, uneori părinți și fiică și invers. Sunt milioane de căsnicii care s-au rupt iremediabil, din cauza acestor vicii de iubire dusă în zone nefirești. O relație autentică se poate realiza doar atunci când tu simti că ești complet și fără ea și ea simte că este completă și fără tine. Când nu cauți nimic din ceea ce nu ai, sau ceea ce ai văzut la părinții tăi, în partenerul tău, ci pur și simplu vă bucurați de prezența voastră, de ineditul experienței de cuplu, de viață.

Atașamentele sunt ”închisoarea sufletului”! De aceea, înțelept este să ridicăm ancora din ele și
să trăim cu detașare, așa cum vă sfătuiesc mereu, la finalul scrisorii mele săptămânale. Nimeni nu
vă poate da aripi să zburați peste lume! Avem tot ce ne trebuie s-o facem singuri, cu încrederea
deplină că Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut. Nici un lucru de pe pământ nu este mai de preț
ca libertatea și fericirea noastră, indiferent că vorbim despre o casă, un serviciu, o funcție, o mașină scumpă, sau orice altceva. Pentru că azi îl ai, mâine poți să nu-l mai ai. Dar asta nu înseamnă că nu – ți poți desface aripile și să zbori spre ceva mai măreț, sau mai de trebuință. Totul este trecător în această viață și lucrurile și oamenii. Ar trebui să ne doară atunci când pierdem oamenii, când se duc cei dragi, sau când Îl pierdem pe Dumnezeu… Alege să te doară atunci când te pierzi pe tine și amintește-ți degrabă că deznădejdea este un păcat al necredinței, iar viața este o călătorie sublimă, dacă știi să ajungi la destinația corectă!

ALEGE SĂ TRĂIEȘTI CU DETAȘARE, BUCURÂNDU-TE DE VIAȚĂ!

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *